Let's dance... un indemn care acum 7 ani mi-a schimbat viata intr-un fel minunat. Am ajuns la cursuri de dans din voia sortii cumva, am incercat sa fac ceva cu timpul meu liber, ceva nou, intr-o perioada in care mi-era greu sa fac orice. Cum am ales Letsdance, nici nu mai stiu. A fost unul din drumurile vietii care se pregatea pentru mine la momentul potrivit. M-am dus cu multe emotii, acelea pe care le-am avut mereu, ca nu stiu, ca nu pot, ca n-am ureche muzicala, ca or sa se uite toti oamenii din jur la cat de rau dansez. L-am intalnit aici pe Sorin Radan, un om cald si luminos, care n-a incetat niciodata sa creada ca a dansa e modul prin care viata devine mai frumoasa si oamenii se schimba in bine.
Am dat de oameni ca mine, care nu stiau nimic in ale dansului. Mi-l amintesc pe Sorin explicandu-ne cu rabdare pasii si apoi cum sa dansam pe muzica. Si cata rabdare a avut! Imi aduc aminte si acum cum ne numara toti pasii la inceput si cat ne lua, dupa ce dansam pe 2-3-cha-cha-un-2-3-cha-cha-un, sa reusim sa identificam in muzica ce timp o fi acela cu "un". Invatam pas cu pas despre postura, despre pasi, despre muzica, despre ritm, multe, multe informatii noi, care se asezau incet-incet peste corpurile si peste sufletele noastre. Toate presarate cu glume, cu zambete, cu voie buna, astfel ca in tot timpul asta, ne invata, fara ca noi sa ne dam seama, ceva mult, mult mai important despre dans: ca e ceva ce faci pentru tine, cu inima si pentru inima. Nu este despre ce si cate figuri faci, despre cum arata din afara privit de altii, este despre a invata despre tine, a-ti gasi partea frumoasa, a crede in tine si cu increderea asta nou dobandita sa-ti lasi sufletul sa zboare. Sa te simti bine cu ce faci, fara sa te gandesti la nimic altceva. Dansul este bucurie. Asta am invatat eu atunci.
Am castigat incredere in mine, am castigat timp petrecut intr-un mod minunat si am mai castigat ceva: oameni frumosi in jur. Cu care am impartit multe in perioada aceea. Imi amintesc seri minunate petrecute la patinoar. Iesiri la karaoke. Forumul - spatiul de scris de toate pentru toti, care devenise locul nostru de intalnire de fiecare zi, unde imparteam povesti, sfaturi, muzica si multe altele.
Imi amintesc duminicile. Daaaa, duminica era practica. Si atunci cand inveti ceva, daca nu repeti, se duce repede. Si noi devenisem atat de pasionati, incat voiam mereu sa invatam mai mult, mai repede, sa ne iasa figuri, coregrafii. Si de fapt, voiam sa dansam. Mergeam in pasi de vals, de cha-cha sau de samba si catre statia de autobuz si catre serviciu si prin casa. Iar acolo, la practica, aveam o sala mare cu oglinzi (sala de sport a unei scoli generale), unde ni se punea muzica de toate felurile si noi exersam. Singuri, in fata oglinzii, in pereche, ceream sfaturi, ne filmam ca apoi sa vedem cum arata ce-am facut. Toata saptamana asteptam sa vina duminica.
Imi mai amintesc de o excursie la Moeciu. Cu o cabana in mijlocul unui peisaj superb, plina de oameni care voiau sa danseze de dimineata pana seara. Cu zambete multe, povesti, timp petrecut impreuna, plimbare pe munte. Cu nopti dansand pana spre dimineata. Cu o iesire la restaurant - un restaurant din Moeciu unde dupa cateva melodii ce cantau acolo in surdina, am inceput sa dansam. Si-am facut-o apoi pe orice s-a cantat acolo in seara aceea. Am transformat orice muzica am auzit in vals, salsa, bachata sau tango. Am facut asta pana cand si ceilalti din restaurant s-au ridicat si ni s-au alaturat. Imi amintesc o mireasa "furata" care a ajuns din intamplare in restaurantul cu pricina si dupa ce-a dansat cu noi cateva dansuri nu mai voia sa plece la propria ei nunta...
Asa a fost un an intreg pentru mine. Adica multe clipe care au zburat in pasi de dans intre o marti, o joi si-o duminica.
Apoi pasii mei au luat-o pe alte carari. Cu suisuri si coborasuri, poteci care m-au dus departe de dans, desi am stiut mereu ca asta nu e pentru totdeauna. Am simtit mereu ca voi reveni, ca voi dansa din nou candva.
Acum ceva timp, de curand, pentru ca am auzit multe valsuri in ultima perioada fara insa sa le pot dansa ca valsuri, mi s-a facut dor. De Feldman, de zbor rotit prin toata sala, de senzatia ca plutesti, de zambetul care-ti scapa pe chip fara sa vrei. Si-am revenit la Letsdance pentru cursul de vals vienez. Senzatia a fost ca si cum am fost plecata pentru un timp, nu mult, putin. Si m-am intors. Am regasit parca aceiasi oameni, desi erau altii. Aceeasi stare. Si-acelasi om in fata lor.
Recunosteam fiecare secunda cu o senzatie de caldura si de dor implinit. De la incalzirea in ritm alert pe muzica vesela, care te duce deja in starea de "gata, hai sa dansam ca nu mai am rabdare", la glume, explicatii, numaram, un-doi-trei, inca o figura, inca o melodie. Sorin explica pasii, apoi ii repeta ceilalti din sala, apoi pe muzica (sau pe langa muzica, fiecare cum poate). Face cu noi la inceput cativa pasi, ni-i numara, apoi se retrage intr-un colt si ne priveste, facand mici observatii acolo unde e cazul. Apoi iar ne numara. Alte explicatii. Inca o data. Din cand in cand il urmaream pe Sorin si pe masura ce oamenii prindeau pasii, ii vedeam un zambet plin de satisfactie aparand in coltul gurii (un fel de "asa, mai, copii" tacut). Si ma gandeam in clipele alea: uite un om care se hraneste din bucuria pe care le-o da celorlalti.
Totul a ramas la fel la Letsdance. Si excursiile la Moeciu si orele de practica, si petrecerile de Craciun si muzica buna.
Am mai avut de-atunci profesori buni, de la care am invatat si-o sa mai invat in continuare tot ce o sa pot. Dar bucuria si senzatia ca fara dans o zi nu e completa, de aici o am. Si nu stiu daca am mai apucat sa spun asta vreodata, dar iti multumesc, Sorin, pentru tot.
Iar pentru cei care chiar acum sunteti acolo, la petrecerea de Craciun: spatele meu subred poate incerca sa ma impiedice sa ma ridic din pat astazi, dar nu ma poate opri sa fiu cu voi si sa va aduc un mic cadou - sa-l dansati cu bucurie:
https://www.youtube.com/watch?v=SFGC_YgeQ5w
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu